Timpul și căruciorul de la supermarket

Am fost astăzi la cumpărături și, când mă pregăteam să duc căruciorul înapoi la spațiul de depozitare, am zărit unul abandonat în mijlocul parcării. Stătea acolo singur, între mașini, ca un obiect uitat de lume.

M-am întrebat cât de repede trebuie să trăim
ca să nu mai avem timp pentru atât.

Imaginea aceea spune ceva despre felul în care trăim cu toții. Mereu între două drumuri, două responsabilități, două notificări și alte zeci de gânduri despre ce urmează. Rareori suntem complet ancorați în ceea ce facem. Rareori rămânem cu adevărat prezenți într-un moment.

Mi-am amintit inevitabil de „Avem timp" al lui Octavian Paler, un text care continuă să percuteze adânc tocmai fiindcă rămâne atât de actual. Deși aparține unei alte perioade, pare scris pentru lumea noastră: o lume care aleargă continuu fără să mai știe exact unde trebuie să ajungă.

· · ·

Nici nu mai știu cine poartă „vina" pentru graba asta colectivă. Ritmul muzicii pe care o ascultăm. Cultura vitezei în care am crescut. Filmele care ne-au obișnuit cu ideea că totul trebuie să fie intens și rapid. Rețelele de socializare, unde liniștea pare aproape o pierdere de timp.

Sau poate simplul fapt că ne-am obișnuit atât de mult să fugim, încât momentele de calm au început să ne incomodeze.

Toate lucrurile acestea, adunate, probabil că nu înseamnă nici măcar treizeci de minute dintr-o zi.
Și totuși, ar putea schimba radical felul în care simțim viața.

Alergăm constant spre următorul lucru, următoarea etapă, următorul obiectiv, de parcă existența ar fi o cursă pe care trebuie să o terminăm cât mai repede. În toată fuga asta, riscăm să pierdem exact lucrurile pentru care merită să trăim: atenția, liniștea, prezența, micile gesturi care fac lumea mai suportabilă.

· · ·

Cel mai mare lux al lumii moderne nu mai pare să fie nici succesul, nici banii și nici viteza.
Adevăratul lux a devenit capacitatea de a merge încet fără să simți vinovăție.

Să poți sta câteva clipe în liniște. Să nu transformi fiecare secundă într-o competiție.

Fiindcă indiferent cât ne vom grăbi, la final nu vom ajunge nicăieri mai repede. Putem însă ajunge mai obosiți, mai goi și mai străini de noi înșine.

Iar uneori, tot ce trebuie să facem ca să ne reamintim asta este să privim un cărucior abandonat într-o parcare.

P.S. L-am luat și l-am dus la locul lui, să socializeze.

◈ ◇ ◈