Versiuni ale noastre

Ne agățăm de amintiri cu dinții,

ca și cum întreaga noastră existență

ar depinde de ceea ce a fost.

De cuvintele pe care le-am rostit,

de mâinile pe care le-am atins,

de oamenii pe care i-am iubit

sau distrus fără să înțelegem atunci.

Rătăcim prin fotografii vechi

și conversații îngropate în timp

ca prin ruinele unui oraș părăsit,

în care ecoul încă ne mai spune numele.

Dar într-o zi,
privind o imagine uitată,
te vei opri.

Și nu te vei mai recunoaște.

Chipul acela va părea al unui străin.

Vocea — prea îndepărtată ca să mai doară.

Felul în care priveai lumea,

siguranța cu care vorbeai,

spaimele mici ascunse în gesturi —

toate vor aparține unui om

pe care nu îl mai poți atinge

nici măcar prin memorie.

· · ·

Și poate îți va fi rușine.

De unele cuvinte.

De orgoliul purtat ca o armură.

De iubirile în care ai confundat nevoia cu adevărul.

De momentele în care ai vrut doar să fii văzut,

fără să știi cine ești.

Memoria nu păstrează oameni,
ci doar urmele lor fragile.

Iar fotografiile nu sunt ferestre spre trecut,

ci dovezi tăcute

că am fost, cândva,

cineva care s-a pierdut între timp.

· · ·

Au trecut ani.

Poate zeci de ani.

Adevărul cel mai greu de acceptat
este că unele versiuni ale noastre
trebuie lăsate să moară.

Dar există ceva și mai greu decât uitarea.

Uneori nu rămânem blocați în trecut

pentru că îl iubim,

ci pentru că rănile lui

nu ne lasă să plecăm.

Traumele își construiesc camere ascunse în noi.

Trăim mai departe,

dar anumite nopți continuă să respire
prin pereții minții noastre.

· · ·

Există lumi întregi în interiorul nostru

care nu dispar niciodată cu adevărat.

Ele rămân acolo,

tăcute,

cu ghearele înfipte în memorie,

așteptând uneori o fotografie,

un sunet,

un nume,

pentru a se trezi din nou.

Extras din volumul în lucru

◈ ◇ ◈