Reluare

Pe urmele tale rămâne un gol,

un pământ călcat prea adânc,

unde iarba nu mai are curajul să apară.

Tu ai luat lumina cu tine

ca să poți crește.

Și poate că asta facem toți:

ca niște arbori

care își împing rădăcinile prin alte rădăcini,

luând din lume exact cât le trebuie

ca să mai reziste o iarnă.

De aceea există atâta liniște
după marile furtuni.

Iar universul, fie el infinit

sau doar suficient de mare încât să ne sperie,

nu pare să ierte nimic.

Ține contabilitatea tuturor lucrurilor:

a luminii mutate,

a iubirilor pierdute,

a oamenilor care au crescut

din ruinele altor oameni sau ale lor înșiși.

· · ·

Până și poveștile noastre au margini.

Se termină brusc,

ca un film ars într-un cinematograf gol,
unde ultimul cadru rămâne blocat
pe chipul unui actor
care nu știe că a murit deja.

Și poate că povestea noastră

a fost scrisă înainte să existăm.

Poate trăim doar reluarea

unei pelicule vechi,

o casetă uitată într-un sertar cosmic,

pe care cineva o derulează iar și iar

din plictiseală

sau din nostalgie.

Iar noi numim „alegere"
doar senzația elegantă
că putem schimba finalul.

Ne hrănim cu ideea de liber arbitru

la fel ca actorii

după ultima scenă,

deși decorurile au fost demontate deja.

· · ·

Lumea ar fi imposibil de ținut în viață

dacă n-ar fi fost scrisă dinainte;

și haosul adevărat

nu este destinul,

ci speranța că am putea scăpa din el.

Așa că mergem înainte

respectând fără să știm

un scenariu vechi și perfect,

ca niște personaje disciplinate

care confundă instinctul cu libertatea

și tăcerea cu sensul.

Iar când cineva, undeva,
apasă din nou „play",
noi ne naștem încă o dată
în exact aceeași lumină

pe care o luăm, din (C)er și (P)ământ,
ca să putem exista.

◈ ◇ ◈