Tărâmul apei

În marea lume fără nume

am fost scăldat, am fost mințit;

de sete porți adânc în tine

un gând desprins din altă lume,

un gând în piatră adormit.

Și-n soarele de ora trei

se uscă visul dintre nori;

cobori prin șerpuiri străine,

cu toată setea strânsă-n tine,

cu prea mult ieri și viitor.

O umbră palidă de nuc

îți ține loc pentru scăpare

când arșița începe-a strânge

a noastră mare fără sare,

a noastră cale fără zare.

Orice mișcare mă împinge

să scriu pământul fără sens,

în care lacrimi și izvoare

se pierd, se caută, dispar

prin nesfârșita lor chemare —

și poartă, fără să o știe,

în fiecare strop ce moare,

micuțul gând al tău imens.